Articol scris de Daniela Doru. For English, see below

De când mă știu, rușinea a fost ca o a doua casă pentru mine. Încă de mică, am învățat că prezența mea putea provoca disconfort, că alcoolismul tatălui meu și certurile părinților mei erau, într-un fel, o reflecție a mea. Vinovăția și rușinea mi-au devenit însoțitori tăcuți, șoptindu-mi că nu sunt niciodată suficientă de bună sau că merit. Simțeam că sunt responsabilă pentru lucruri mult dincolo de puterea mea.

Pe măsură ce am crescut, am recreat inconștient situații care să-mi întărească această convingere / credință. Mă retrăgeam în momente în care aveam tot dreptul să fiu acolo. Îmi ceream scuze pentru orice, ori pentru că vorbeam prea mult sau pentru că nu vorbeam destul. Și, când rușinea nu îmi era impusă din exterior, mi-o impuneam eu însămi—prin relații, muncă sau chiar prin momentele liniștite în care criticul meu interior prospera.

Dar ceva s-a schimbat când am descoperit Comunicarea Nonviolentă (CNV) și puterea sprijinului celorlalți în procesul de conștientizare care a dus spre ”vindecare”. La început, am abordat CNV ca pe un instrument pentru a-mi îmbunătăți comunicarea cu ceilalți, dar în scurt timp am realizat că impactul său cel mai profund era asupra modului în care comunicam cu mine însămi.

Declanșată de o situație cu propriul meu copil, am înțeles că trebuie să-mi întâlnesc Copilul Interior, și nu oricum, ci, cu compasiune.

Una dintre cele mai mari revelații din această călătorie a fost să înțeleg că rușinea nu era cine sunt eu, ci mai degrabă un mecanism de supraviețuire. Era vocea unei fetițe care învățase că asumarea responsabilității pentru tot ceea ce se întâmpla în jurul ei oferea mult mai multă siguranță versus a înfrunta haosul imprevizibilului. Prin CNV, am învățat să ascult acea voce fără judecată.

În loc să las rușinea să îmi dicteze dialogul interior, am început să folosesc pașii lui Marshall, cum îmi place mie să-i numesc:

• Observație fără judecată: „Observ că simt rușine atunci când îmi exprim nevoile.”
• Identificarea emoțiilor: „Acum mă simt expusă și speriată.”
• Conectarea cu nevoile: „Ceea ce am cu adevărat nevoie este să fiu văzută și acceptată, mai întâi de mine însămi.”
• Formularea unei cereri: „Îmi pot oferi mie însămi aceeași bunătate pe care aș oferi-o copilului meu?”

Această schimbare simplă—de la vinovăție la curiozitate—a început să înmoaie marginile aspre ale rușinii.

Unul dintre cele mai puternice aspecte ale acestei călătorii a fost să recunosc că nu trebuia să duc această călătorie singură. Compania celorlalți a devenit o oglindă în care m-am putut vedea prin ochii copiilor și adulților din jur. Fie prin prietenii profunde, fie pur și simplu prin prezența în spații unde mă simțeam în siguranță, am început să rescriu povestea că sunt prea mult sau prea puțin.

Au existat momente în care vechile tipare au revenit. Perioade în care cădeam în capcana de a crede că am eșuat dacă simțeam din nou rușine. Dar, prin sprijinul celor din jur, am învățat că eliberarea de povestea veche nu înseamnă să-mi șterg umbrele—ci să le îmbrățișez și să le integrez.

Am realizat că rușinea mea purta mesaje: nevoia de iubire, de apartenență, de a fi văzută în întregimea mea. Când am încetat să resping această parte din mine și am îmbrățișat-o cu curiozitate și grijă, s-a întâmplat ceva frumos. Rușinea nu mă mai controla. În schimb, a devenit o poartă către o mai mare conștientizare de sine și compasiune.

Integrarea umbrelor mele este un proces continuu. Încă mai sunt zile în care rușinea mă vizitează, dar acum o întâmpin ca pe un vechi prieten, nu ca pe un dușman—de cele mai multe ori, nu întotdeauna 🙂 O ascult, iar apoi îmi reamintesc, cu blândețe, că sunt demnă, că sunt iubită și că nu sunt definită de rănile trecutului meu.

CNV și prezența oamenilor din comunitățile de unde aparțin nu au șters rușinea, dar mi-au oferit instrumentele pentru a o ține cu tandrețe. Și, făcând acest lucru, am descoperit o libertate pe care nu mi-am imaginat-o niciodată posibilă—libertatea de a exista pe deplin, fără scuze.

Daniela Doru, membră în Consiliul ACNV și Candidată pentru Certificare în Comunicare Nonviolentă, și-a dedicat ultimele două decenii explorării dezvoltării personale, descoperind că fiecare interacțiune exterioară reflectă, de fapt, propria noastră lume interioară. Îmbinând rolurile de mamă, soție, profesoară și ghid pentru cei din jur, a transformat conflictele în oportunități de conexiune autentică. Pasionată de crearea unor spații emoționale sigure, atât în întâlnirile fizice, cât și în mediul online, Daniela oferă părinților, profesorilor și tinerilor un cadru de autocunoaștere prin Mindfulness, Comunicare Nonviolentă, Educație Holistică și empatie, cultivând acceptarea profundă a fiecărei persoane exact așa cum este.

Foto: arhiva personală a Danielei Doru

English version

Embracing My Shadows, A Journey Through Shame with NVC

For as long as I can remember, shame felt like a second skin. As a little girl, I learned early that my presence could trigger discomfort, that my father’s alcoholism and my parents’ struggles were somehow a reflection of me. Guilt and shame became my silent companions, whispering that I was never quite enough or that I was somehow responsible for things far beyond my control.

As I grew, I unconsciously recreated situations that would reaffirm this belief. I would shrink in moments when I had every right to take up space. I would apologize for existing, for speaking too much, for not speaking enough. And when shame wasn’t externally imposed, I would find ways to impose it on myself—through relationships, work, or even the quiet moments alone where my inner critic thrived.

But something shifted when I was introduced to Nonviolent Communication (NVC) and the power of companionship in healing. At first, I approached NVC as a tool to improve how I communicated with others, but soon, I realized that its most profound impact was on how I communicated with myself.

Triggered by a situation with my own child, sooner I realise that I must meet my Inner Child with Compassion.

One of the biggest revelations in my journey was understanding that my shame was not who I was but rather a survival mechanism. It was the voice of a little girl who had learned that taking responsibility for everything around her was safer than facing the chaos of unpredictability. Through NVC, I learned to listen to that voice without judgment.

Instead of letting shame dictate my inner dialogue, I started using NVC’s core principles:

• Observation without judgment: “I notice that I feel shame when I express my needs.”
• Identifying feelings: “Right now, I feel small, exposed, and afraid.”
• Connecting to needs: “What I truly need is to feel seen and accepted, first by myself.” • Making a request: “Can I offer myself the same kindness I would a dear friend?”
• This simple shift—moving from blame to curiosity—began softening the edges of my shame.

One of the most powerful aspects of this journey was recognizing that I didn’t have to heal in isolation, I heal in Connection.Companionship became a mirror where I could see myself through children’s eyes. Whether through deep friendships or simply being in spaces where I felt safe, I started to rewrite the narrative that I was too much or not enough.

There are moments when old patterns resurfaced. Times when I would fall into the trap of believing that I had failed if I felt shame again. But through companionship, I learned that healing wasn’t about erasing my shadows—it was about embracing them.

I realized that my shame carried messages: of longing for love, of a deep need for belonging, of a desire to be seen in my wholeness. When I stopped rejecting that part of me and instead embraced it with curiosity and care, something beautiful happened. The shame no longer controlled me. Instead, it became a doorway to deeper self-awareness and compassion.

Integrating my shadows is an ongoing process. There are still days when shame visits, but now, I greet it as an old friend rather than an enemy, most of the time, not all of the time 🙂 I listen to what it has to say, and then I gently remind myself that I am worthy, that I am loved, and that I am not defined by the wounds of my past.

NVC and companionship didn’t erase my shame, but they gave me the tools to hold it with tenderness. And in doing so, I found a freedom I never thought possible—the freedom to exist fully, without apology.

Daniela Doru, ACNV Board Member and Candidate for Certification in Nonviolent Communication, has dedicated the last two decades to exploring personal development, discovering that every external interaction is, in fact, a reflection of our own inner world. Combining the roles of mother, wife, teacher and guide to those around us, she has transformed conflicts into opportunities for authentic connection. Passionate about creating safe emotional spaces, both in physical and online encounters, Daniela offers parents, teachers and young people a framework for self-knowledge through Mindfulness, Nonviolent Communication, Holistic Education and empathy, cultivating deep acceptance of each person exactly as they are.

Photo: Daniela Doru’s personal archive